“Legenda martisorului” (o legenda nationala unica)

povesteste cum…odata de mult….. soarele cobori intr-un sat, la hora, luand chipul unui fecior. Un zmeu l-a pandit si l-a rapit dintre oameni, inchizandu-l intr-o temnita. Lumea intreaga se intristase. Pasarile nu mai cantau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai radeau. Nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe zmeu. Dar intr-o zi, un tanar voinic s-a hotarat sa plece sa salveze soarele. Drumul lui pana la temnita soarelui a durat 3 anotimpuri: vara, toamna si iarna. Inclestarea cu zmeul a durat zile intregi, pana cand raul fu doborat. Slabit de puteri si ranit, tanarul voinic a eliberat Soarele. Acesta s-a ridicat pe cer inveselind si bucurand intrega lume. A reinviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns sa vada primavara. A murit. Sangele sau cald i s-a scurs din rani in zapada. Pe cand acesta se topea, rasareau mici flori albe… ghioceii… Pana si ultima picatura de sange se scurse in zapada imaculata.

De atunci tinerii de pe meleagurile noastre impletesc primavara doua snururi: unul alb si unul rosu….fiecare simbolizand atat bucuria pura a regasirii naturii prin albul neprihanit a primelor flori ale primaverii cat si tumultul sangeriu al sacrificiului in numele dragostei fata de semeni.

Mircea Eliade considera ca orice astfel de legenda sau mit “povesteste o istorie sacra, ce relateaza un eveniment care a avut loc intr-un timp ancestral,primordial, timpul fabulos al inceputurilor”. Altfel spus o legenda ne poate dezvalui cum, datorita unor fapte, ispravi, fiinte sau conjuncturi supranaturale, o realitate s-a nascut, fie ca este vorba de realitatea totala, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insula, o specie vegetala, o comportare umana, o institutie.

Trasatura comportamentala – spiritul de sacrificiu – care emerge din exemplara istorioara a primavaratecului nostru viteaz poate fi  completata oricand de alte astfel de exemple mai mult sau mai putin mitice… Prometeu, mesterul Manole, Isus dar si Brancoveanu, Horia, Closca si Crisan sau alte figuri istorice legendare.

Transgresand toate aceste experiente la cotidiana noastra existenta ne putem pune legitim cateva intrebari „in ce masura mai regasim astazi spiritul de sacrificiu…?” sau  „cat de mult mai suntem oare dispusi sa ne sacrificam ?” sau „ce ma poate determina spre spiritul de sacrificiu?”…

Fara a putea atinge (decat la grad de extrem de rar) amploarea exemplelor de mai sus, putem la o analiza atenta sa deslusim in noi insine crampeie de altruism, muguri de coportamente pro-sociale, care nu fac altceva decat plamadesc spiritul de sacrificiu. Zi de zi suntem bombardati cu tot felul de probleme, greutati, obstacole, dificultati care, de foarte multe ori nu ne ating doar pe noi ci si pe cei dragi noua. Suntem pusi astfel deseori in situatia in care trebuie sa analizam rapid si sa prioritizam atat nevoile si trebuintele noastre cat si ale celorlalti. Definitia concisa a sacrificiului este renuntarea voluntara si asumata la ceva (pretios sau considerat de noi ca atare) pentru binele sau in interesul cuiva sau a ceva. Astfel ne putem des regasi in situatia in care ne sacrificam pentru a ajuta, a sustine, a incuraja, a proteja, a onora sau pur si simplu a acompania pe cineva drag. Intrebarea privind existenta actuala a spiritului de sacrificiu dobandeste valenta unei afirmatii poate chiar de nivel cotidian.

Cat de mult mai suntem oare dispusi sa ne sacrificam?… normele morale, preceptele religioase si cutumele sociale ne indeamna sa abandonam pe cineva la greu si sa ajutam acea persoana cat de mult putem. Cat de mult putem….exact! pentru cei dragi noua sacrificiul personal devine doar un dar prin intermediul caruia se urmareste realizarea unei noi comuniuni… cu acea persoana, cu divinitatea sau poate chiar cu noi insine. Se spune ca Ioana d’Arc in focul sacrificiului sau suprem exclama „Scurta e durerea, si vesnica-i bucuria!” Prin sacrificiu nu facem altceva decat sa redefinim ordinea pe care o cautam.

Pesimistii convinsi de faptul ca raul predomina ca trasatura inerenta, subliniaza ca, in fapt, sacrificiul si-a pierdut din spiritualitate devenind mai mult material, extern si chiar egoist! Chiar daca primul imbold este de a nega vehement acest enunt, trebuie sa admitem ca exista situatii observate, resimtite sau traite de noi in care sacrificiul are nuanta unei monede de schimb sau a unui credit pe care cineva il face in asteptarea returnarii investitiei cu dobanda aferenta. Pe de alta parte, in general, omul care se sacrifica se gandeste prea putin la balanta pierderi-castiguri explicite, finalitatea gestului ca atare acordand doar un imens beneficiu psihic. Acest beneficiu odata experimentat creeaza automat premizele unei preocupari mai empatice fata de cei din jurul nostru, regasindu-ne mai aproape de divinina auto-implinire interioara si gasind raspunsul la intrebarea ce ma poate determin, motiva spre sacrificiu ?!

Primavara ne da tarcoale amintindu-ne chiar din prima sa zi a martisorului de sacrificiu… A inceput Postul Sfintelor Pasti cand ne cutremuram de faptul ca Iisus Hristos, prin sacrifiul Lui, a adus viata dincolo de moarte…

…sunt doar doua exemple pe care, intr-o scala proprie si personala, le putem urma si noi…

Scris  de psih. Adrian Bratu